Thursday, March 22, 2012

Ganduri de martie

De cand ma stiu ,am tinut cu dintii, unghiile si cu desavarsita indarjire a sufletului de toate lucrurile care au insemnat vreodata ceva pentru mine. Paradoxal, acesta ardoare, amestecat cu un simt al proprietatii iesit din comun , nu s-a transmis niciodata acelei laturi ale personalitatii mele care ratacea cheile prin casa, uita cu nonsalanta stilouri prin buzunarul paltoanelor si descoperea cu uimire, prin genti uitate in fundul dulapului lucruri pierdute de ani buni. A functionat, insa, la capacitate tripla, in sfera iubirii.

Multi ani am fost un artizan neobosit al propriei mele (ne)fericiri : am cautat, m-am agitat, am luptat, m-am invartit de zece ori pe un loc ca sa lamuresc lucruri clare ca lumina zilei, ca sa sfidez adevaruri care ma priveau drept in fata si ca sa reabilitez cauze pierdute. Am pornit de una singura in cruciade, mi-am ridicat iubirile pe piedestaluri si, per total, m-am dovedit o demna si trista urmasa a personajului meu preferat , Don Quijote : am privit direct spre morile de vant si m-am avantat catre ele , in gol, cu sabia scoasa din teaca si cu mantra oamenilor ajunsi la capatul rabdarii rasunandu-mi in timpane : “Voi face lucrurile sa se intample! Chiar acum!”.

Cu cateva saptamani in urma, in timp ce ma plimbam printr-un magazin de parfumuri si obiecte cu incarcatura spirituala, am descoperit o bratara aparte. Un snur rosu din matase de care statea agatata o placuta din argint inscriptionata cu trei cuvinte : “Let it be”. O propozitie-indemn in care am simtit topindu-se o lume intreaga, inclusiv supremul adevar pe care eu nu reusisem sa-l stapanesc niciodata pe de-a-ntregul : cel mai puternic om este cel care are incredere suficienta cat sa lase lucrurile sa se intample singure, fara sa se perpeleasca la gandul sutelor de feluri in care le-ar putea convinge sa se insire mai repede in fata ochilor lui. Cel care le lasa sa curga fara sa le dea un branci la vale si care are incredere in inertia pozitiva a lucrurilor, fara a simti nevoia sa-si asigure linistea sufleteasca prin confirmari si reconfirmari obsedante. Cel care simte si stie ca i se va intampla ceva bun, fara sa simta nevoia de a provoca destinul (si morile de vant) la duel pentru a-si grabi fericirea. Am inghitit in sec si i-am dat dreptate: cand lucrurile n-au vrut sa curga de la sine , degeaba mi-am suflecat manecile incercand sa le fac partie. Am fost un Mester Manole ale carui constructii subrede, pentru doi, se surpau mereu, ramanand constructii pentru unul singur. Si, pentru ca n-am avut ce altceva zidi la temelia dezamagirilor mele, m-am zidit de fiecare data pe mine insami, intr-o convingere clara si irevocabila: probabil ca nu am luptat destul, nu am facut destul, nu am fost de-ajuns.

E vechi pacatul insa si, vorba poeziei, nici eu nu ma simt prima vinovata. Cand iti doresti ceva din toata inima si mai ales cand trecutul ti-a luat mai mult decat ti-a dat, primul impuls si cel mai puternic este de a inclesta pumnul, infingand unghiile pana in carne, doar-doar un fir din acea mult-asteptata fericire va ramane prizonier pe veci in podul palmei.Oamenii care se dau peste cap incercand sa struneasca in favoarea lor conjuncturi amoroase potrivnice ori de-a dreptul imposibille convietuiesc in teama ca un pas gresit i-ar face sa piarda trenul. Sa rateze sansa. Sa ramana singuri, tristi, cu aceeasi mantra rasunandu-le in urechi in sens invers : “Poate as fi putut spune/face/incerca ceva, poate as fi putut face lucrurile sa se intample”.

Oamenii care au suferit in dragoste isi insusesc in timp, in mod involuntar, reflexul omului care, dupa ce a uitat candva apa deschisa sau fierul de calcat in priza, verifica de zece ori robinetul si priza inainte de a se aventura pe holul blocului. Se improprietaresc cu tiparul mental al celui care si-a vazut casa pradata cu totul: omul care dupa ce incuie usa si verifica yala de trei ori , se intoarce de la lift si mai verifica o data. Trage de clanta obsedant si repetat pentru ca, desi ratiunea ii spune ca totul e inchis si nimic rau nu se poate intampla de data asta, o forta mai puternica decat el il indeamna sa puna indoiala evidenta. Sa se asigure.


Cineva mi-a spus insa, demult, ca oamenii care cred putin, primesc putin. Ca, spre deosebire de cariera, dragostea ne masoara altfel elanul. Nu ne premiaza dupa noptile de nesomn ingrijorat, dupa pumnii stransi si obiectivele bifate. Unitatea ei de masura e libertatea pe care i-o lasam pentru a poposi in viata noastra. Increderea ca va veni la timp, nici prea devreme si nici prea tarziu, ci exact cand trebuie. Ca si cum am avea deja o relatie cu cineva pe care nu-l vedem, dar il stim in certitudine in drum spre noi.