... e ca o camera mica, gri, care miroase a umed si rece, intunecata si moarta. Am simtit ca trebuie sa fac ceva sa o salvez, asa ca eu in fiecare dimineata o descui, o varuiesc in culori pastelate, trag draperiile si deschid geamul, lasand sa intre caldura cu care canta pasarelele si sa vezi cum razele strapung geamul. Apoi aduc cele mai colorate si vii flori incercand sa umplu camera cu vise. Intrii ca deobicei nestigherit si te asezi in mijlocul ei, bucurandu-te de emotia pe care o resimti in fiecare zi.
Tu stii cum e ea...pierduta de mult in mrejele mucegaiului si a noptii. Dar poate ai uitat cum e sa te trezesti facand tot posibilul ca aceasta camera a noastra, pe care am distruso amandoi in fiecare zi , cu minciunile si tradarile repetate, trebuie reparata de noi...cei care traim in ea. E ca o cenusareasa; la lasarea serii se schimba din nou in ceea ce noi am creeat, o vrajitoare meschina si hidoasa, care te imbolnaveste prin surasul ei.
Dar am obosit sa iubesc pentru amandoi. Am obosit sa lupt in fiecare zi la infrumusetarea acestei iubiri, in care tu, vii si o privesti de parca asa este ea de la sine si nu te deranjeaza cand nu patrunde nici macar o raza de soare in ea.
In ultimele zile a ramas asa... Tu ai intrat ,ai vazuto, dar nu ai ramas. Veneai din cand in cand si ma priveai cum ma imbolnavesc printre mucegaiul care mi se urca pe piele si cum frigul imi intra in suflet, dar ma lasai acolo. Desi simteam cum lipsa luminii imi ia tot ce aveam pentru tine, eram prea obosita sa mai schimb ceva.
Pentru prima data am realizat ca fericirea mea nu depinde de tine. Ca tu erai doar un musafir in viata mea, pentru care as fi dat totul sa se simta bine in aceasta camera.
Singurul lucru pe care il admiri sunt eu; dar camera? Cu ea cum ramane?
Sirul acela de litere mute ii rasuna in urechi ca o cascada de apa cristalina. Rostite, isi pierdeau magia; n`au fost niciodata punctul ei forte. Scrisul era linistea ei, cantecul de leagan care ii potolea spaimele.
No comments:
Post a Comment
Voi spuneti ca: