Mi-am spus dintotdeauna, mai in gluma mai in serios, ca ar fi trebuit sa vad lumina zilei intr-o alta epoca.Intr-o lume atat de simpla, cu atat de putine sanse de nefericire, iubirile se derulau dupa un tipar in care virtutea era timiditatea , nu tupeul. Sensibilitatea, nu croseul ofensiv. Manierele, nu datul din coate. M-as fi simtit mult mai confortabil, sau cel putin, n-as mai fi avut atatea batai de cap, atatea jocuri de-a “uite iubirea, nu e iubirea”, atatea dileme si cautari febrile,in van. Asa cum pizmuiam eu o viata in care singurul lucru complicat erau volanele rochiilor , femeia din corsetul meu din anii ’20 ar fi dat orice sa poata transpira putin pe o banda de alergat din 2011, invesmantata intr-o pereche de pantaloni scurti, tenisi si maieu. Ar fi schimbat poate ani buni din viata ei pentru o saptamana in care sa-si poata satisface toate visele nerostite de sotie si mama, incorsetate la fel de strans precum rochiile ei de epoca. Pentru libertati care noi le luam de-a gata si nu stim ce sa facem cu ele. Putem sa alegem singure pe cine sa iubim, fara sa ne intereseze gura lumii, dar punem ochii pe cele mai nepotrivite persoane. Putem iesi pe strada neinsotite, cu libertatea de a vorbi cu cine vrem, fara “sa ne compromitem” social. Ne pierdem, insa, in teama de a nu divulga prea mult, de a nu fi nici prea insistente,nici prea reci. Nici prea amorezate, nici prea indiferente. Ca sa aflam ce simtaminte poarta iubirile noastre, nu avem nevoie sa le trimitem scrisorele prin mesageri de taina, ci le putem scrie instant, pe Facebook,primind raspunsul lor in cateva secunde , insa ne e teama sa-l aflam, asa ca ne inghitim cuvintele. Ne bucuram de privilegii la care strabunicile noastre nici nu visau,dar suntem mai tematoare decat erau ele, in lumea lor stramta, cu iubiri disciplinate. Avem drept de vot, putem deveni femei de afaceri sau cosmonauti si ne putem indragosti de vecinul de scara, de colegul de scoala/birou sau chiar de cineva de la celalalt colt al planetei. Ne poticnim, insa, in dileme vechi de cand lumea.
M-am gandit ce si-ar fi dorit femeia care a purtat candva acel corset . Pe cine invidia ea, dincolo de mode, funde si baluri? Probabil pe barbati ,singurii carora totul le era permis pe atunci. Si, chiar daca suntem oficial pe picior de egalitate , si noi am mai avea multe de furat de la ei. Lucrurile cu adevarat importante pe care nu indraznim, nici dupa aproape un secol, sa ni le insusim cu totul.
Altfel spus, o iubire neimpartasita nu este simptomul unui defect iremediabil ,al unei lipse acute de farmec ,umor sau frumusete, ci pur si simplu o chestiune de chimie.Femeile de demult stiau cum sa-si joace cu maiestrie putinele carti pe care le aveau la indemana. Stiau cum sa dea din gene pentru a-si arata iubirea sau respingerea , pentru a scrie istorie si a-si schimba destinul. Invatasera sa faca mult cu foarte putin. Noi, in schimb, putem misca muntii pentru ceea ce ne dorim, avem voie sa rostim toate cuvintele care lor le erau interzise si sa dam glas tuturor sentimentelor care nu erau “de bon ton”. Atunci cand iti place cu adevarat cineva sau iti doresti atat de mult un lucru incat aproape ti-e teama sa-l rostesti cu voce tare , cel mai intelept lucru e sa tragi adanc aer in piept, pentru ca nu te jeneaza nici un corset , si s-o alungi cat ai bate de doua ori din gene. Teama, nu dragostea.
(The dove, 1927)
No comments:
Post a Comment
Voi spuneti ca: